Ștefan cel Mare a domnit peste Moldova între anii 1457 și 1504, într-o perioadă marcată de lupte constante pentru apărarea independenței față de Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei.
Domnitor și apărător al credinței
Cronicile vremii îl descriu ca pe un conducător providențial pentru poporul moldovean: după fiecare victorie importantă, Ștefan cel Mare ridica o biserică sau o mănăstire, ca semn de mulțumire adus lui Dumnezeu — se numără astfel peste patruzeci de ctitorii, multe dintre ele păstrate până astăzi.
Ctitoriile sale
Printre cele mai cunoscute lăcașuri ridicate de Ștefan cel Mare se numără Mănăstirea Putna — unde a și fost înmormântat —, Mănăstirea Voroneț și Biserica din Războieni, ridicată pe locul unei înfrângeri, ca semn de smerenie și pocăință, nu doar de triumf.
Canonizarea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Ștefan cel Mare în anul 1992, trecându-l în rândul sfinților sub numele de „Ștefan cel Mare și Sfânt”, prăznuit la 2 iulie. Canonizarea a recunoscut atât rolul său de apărător al Ortodoxiei în fața expansiunii otomane, cât și impresionanta sa activitate ctitoricească.
